Misionar la graniţa dintre viaţă şi moarte

l „În spital, toate paturile sunt la fel, iar boala nu prea ţine cont de statutul pacientului“, spune preotul misionar de caritate Ştefan Apetroaei, slujitor la capela Spitalului Judeţean

În fiecare zi, prin curtea Spitalului Judeţean de Urgenţă, cei care au drum pe-acolo au ocazia să întâlnească cel puţin unul dintre cei trei preoţi care slujesc la capela din curtea unităţii şi, implicit, aşa cum aveam să aflăm, la căpătâiul bolnavului. Unul dintre aceşti trei preoţi este şi Ştefan Apetroaie, de loc din Piatra-Neamţ, absolvent al Seminarului Teologic Liceal Ortodox „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“ şi al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Piteşti. Este şi cel care, atunci când este nevoie, poate ţine slujbe prin limbajul semnelor pentru persoanele cu deficienţe de auz, având competenţe în acest sens. El, alături de colegii lui, este şi cel care, zi de zi, îşi duce activitatea, după cum ne-a mărturisit, în „parohia medicilor“.

Rolul lui este unul mai mult decât esenţial, iar asta o spun oamenii aflaţi pe patul de spital, o spun aparţinătorii bolnavilor, o spun cei mai mulţi angajaţi ai spitalului.

Părintele are unsprezece ani de când a îmbrăcat haina preoţiei, fiind rânduit la biserica spitalului din prima zi a acestei vocaţii pe care şi-a ales-o. O biserică unde, aşa cum declară, „demnitatea pijamalelor“ îşi are respectul cuvenit. Un loc al contrastelor, unde teoria despre cum trebuie privită suferinţa se transformă într-un soi de pragmatism, dar nu implacabil. Diferit de la caz la caz. Zâmbetele se văd mai rar pe saloane, însă nădejdea există în fiecare ungher din clădirile spitalului. Unii se agaţă de ea, alţii o ignoră până la ultima suflare. Pr. Ştefan ne-a spus că el are, totuşi, datoria de a le arăta oamenilor că acea nădejde, speranţă sau „fir de aţă“, cum îi spunem uneori, există şi este cât se poate de reală. Cum este o zi de „muncă“ pentru un preot misionar al spitalului?

„În spital, intri ca la război. Vezi tu acolo cu cine te întâlneşti. Câteodată încerci să te ridici la nivelul interlocutorului. Alte ori, faţă de cei care au o atitudine sfidătoare, trebuie să încerci să te apropii de ei. Cert este că, în saloane intrăm atât timp cât nu deranjăm activitatea celor la care mă aflu în parohie. Spitalul este parohia doctorului, nu parohia preotului. Eu sunt în parohia lor. Nu pot să intru în Terapie Intensivă şi să-i spun doctorului: «Conform Scripturii, mai întâi preotul şi apoi medicul!», pentru că nu e nevoie să-mi arate «exit-ul», îl nimeresc singur. Nici o zi nu e la fel. Am intrat în al unsprezecelea an de preoţie, dar nu am avut două zile la rând, la fel. Când medicii au contravizita, eu fac vizita, şi îi împărtăşesc pe pacienţi la contravi-zită, când doctorii fac vizita. Activitatea mea începe seara, ca şi servi-ciul liturgic. Dacă în biserică se face Vecernia, de la ora 16, când râmâne doar tratamentul de administrat, noi ne începem activitatea şi la căpătâiul bolnavului.“

O minune de 680 de grame

Acolo unde ai crede că totul în jur freamătă de durere şi oftat, există şi persoane care vin la spital cu bucurie. Se întâmplă mai rar, comparativ cu majoritatea cazurilor, şi cu precădere într-un anumit loc. „Singurele persoane care intră cu zâmbetul pe buze în curtea spitalului le vei recunoaşte, de dimineaţa până seara târziu, uitându-te la comportamentul lor şi la florile pe care le au în mână. Dacă sunt ţinute drept, înseamnă că sunt tătici, soţi ai unor doamne care au născut, restul nu. Restul vin ca nevoie de alinare a suferinţelor de cele mai multe ori. Există în acelaşi timp şi bucuria unei naşteri, dar în acelaşi timp există şi cazuri în care sunt chemat pentru a face botezul de urgenţă. Nimeni nu face acest botez de plăcere. Există printre aceste cazuri şi situaţii care te încredinţează că ai botezat acel copil şi e un înger acolo sus, sunt cazuri când te bucuri că, poate, acel copil botezat pentru că nimeni nu îi mai dădea prea multe şanse, după ani şi ani, vine la uşa Altarului şi se împărtăşeşte. De multe ori, îţi aduci aminte şi lacri-mile părinţilor din timpul botezului.“, a mai spus pr. Ştefan.

Lacrimi de părere de rău au fost vărsate şi în cazul unei fetiţe născute prematur, care a cântărit la naştere 680 de grame. Slujitorul Domnului a fost chemat să facă botezul de urgenţă, dar ce a urmat după este ceva greu de imaginat. „După ce s-a deschis Maternitatea, după renovare, a fost o fetiţă, pe nume Nectaria, care la naştere avea 680 de grame. Era fata unei femei cu o situaţie financiară mai dificilă, care, însărcinată în şase luni şi jumătate, şi-a dat seama că urmează să aibă un copil şi că nu are condiţii potrivite unde  să-şi ţină pruncul şi, atunci, s-a hotărât să-şi repare locuinţa cum s-a priceput. Efortul de la munca depusă, i-a provocat naşterea prematură. Am venit să botez prunca şi am fost întrebat dacă am nevoie de ajutor ca să o împărtăşesc.   I-am răspuns că nu e nevoie şi asta pentru că fiecare nou-născut, atunci când te aproprii cu Sfânta Împărtăşanie, care este Trupul şi Sângele lui Hristos, deschide singur gura. Nu e ceva de domeniul paranormalului, ci ceva cât se poate de normal. Fetiţa trăieşte, iar acum, probabil, se joacă cu păpuşile.“

Fiecare pat cu „CV-urile“ lui

Părintele Ştefan ne-a vorbit despre activitatea lui misionară exempli-ficând foarte mult, deoarece e ceea ce trăieşte în fiecare clipă petrecută în interiorul spitalului. Ştie fiecare secţie ca în palmă, câte etaje, câte saloane are, dar mai ales numărul paturilor. Şi asta pentru că unele paturi au adunat, aşa cum le numeşte, „CV-uri“ de neuitat. În fond, ne-a explicat el, patul este un soi de etalon al egalităţii, în care cel bolnav, oricât de sumbru ar suna, este pe picior de egalitate cu cel care suferă sub acelaşi acoperiş.

„În spital, paturile sunt la fel. Nu prea mai conteză din ce este făcut patul, dacă e din aur, argint sau lemn. Toate acestea nu mai contează, pentru că boala nu prea mai ţine cont de statut. Fiecare pat adună multe «CV-uri». Fiecare pat are istoria lui, are durerile, suferinţele lui. Fiecare pat, de altfel, adună şi bucurii.

De Crăciun, de Bobotează noi mergem prin saloane. Trebuie să mergem ca înt-o parohie. De Crăciun, nu toate saloanele sunt ocupate pentru că cei mai mulţi pacienţi preferă să fie alături de familiile lor. De Bobotează, mergem în toate saloanele, stropim fiecare pat şi trebuie să mărturisesc că fiecare pat îmi aminteşte de cel puţin o persoană. Fiecare secţie are pentru mine, în spate, un «feedback», o întâmplare, are momente pe care nu poţi să le uiţi.“ Din nefericire, una dintre cele mai pregnante amintiri îl urmăreşte şi astăzi. A „căpătat-o“ tot de pe un pat de spital. „La Contagioase sunt internate şi persoanele bolnave de HIV. Printre aceştia sunt şi copii. Am fost chemat odată, pentru a spovedi şi împărtăşi un copil, care avea 17 ani şi care se afla într-o stare gravă. Am stat de vorbă cu el, două sau trei minute, timp în care mama era la căpătâiul lui, îl ţinea în braţe. După Împărtăşanie, băiatul i-a spus mamei: „Mami, mor!“ şi… a trecut dincolo. A fost una dintre zilele în care am închis telefonul, mi-am luat familia şi am plecat. Pe drum, m-am jucat cu aparatul foto şi am făcut mai multe fotografii. De fiecare când văd acele fotografii îmi amintesc de acel moment.“

Salonul 8 şi „Popa Prostu“

Nu întotdeauna omul îmbrăcat în reverendă este privit cu pacifism, din varii motive. Unii îl sfidează, alţii îl ignoră, unii pur şi simplu nu văd oportună prezenţa acestuia în spital. Pr. Ştefan ne-a spus că în faţa unor astfel de provocări atitudinea cea mai bună este să nu răspunzi cu aceeaşi monedă, deoarece nici Pedagogul Hristos, modelul despre care consi-deră că trebuie urmat, nu a făcut aceasta când a fost urât pe nedrept.

Şi-a adus aminte că, la începuturile slujirii ca preot, sub un impuls al tinereţii a fost tentat să aibă o astfel de atitudine, dar a ieşit dintr-o situaţie delicată încercând să demonstreze că preotul e şi el, până la urmă, un om care, mai întâi de toate, trebuie să slujească omului cu înţelegere şi toleranţă.

„Sunt şi persoane reticente. Deseori, poţi întâlni astfel de persoane, însă nu răspunzi niciodată. Pe om nu-l iei în râs, nu-l jigneşti, dar în acelaşi timp preotul nu trebuie să se modeleze, nu trebuie să fie plastilină. Ci trebuie să fie asemeni unui ghips, ca cel de la ortopedie. Adică, te lipeşti de fiecare persoană, însă rolul tău este de a-l îndrepta pe om. Spre exemplu, la salonul 8, în Oncologie, acum 8-9 ani, am intrat şi am observant doi domni care jucau cărţi. Eu, cu aceeaşi dezinvoltură, «Doamne-ajută, eu sunt preotul spitalului, o să mai trec, mai miruiesc pacienţii… Ce mai faceţi? Cum e tratamentul, cum vă simţiţi?» Cei doi aveau o atitudine mai degrabă reticentă spunându-mi: „Hai, părinte, lasă-ne! Vezi poate nimereşti în alt salon o atmosferă mai prietenoasă!“. Atunci, în gândul meu am spus că nu pot să las lucrurile aşa şi le-am zis că o să stau şi eu cu ei ca să jucăm împreună cărţi. S-au uitat miraţi la mine şi         m-au întrebat ce fel de joc ştiu eu, interpretând că acest joc cu cărţi este unul al păcatului, o plăcere interzisă. Când au vrut să afle ce joc cunosc, le-am răspuns că ştiu Popa Prostu´. A căzut automat acea barieră, a apărut zâmbetul pe buze şi instant prietenia. Unul dintre ei, nea Titi, nu se spovedise de douăzeci şi ceva de ani. La câteva săptămâni de la episodul cu cărţile s-a spovedit.“

Când Împărtăşania este mai puternică decât morfina

După anii de studii, ajungând pe holurile spitalului, a constatat că uneori tot bagajul de informaţii acumulat poate fi uitat într-o secundă. Rămâne doar prezenţa de spirit şi încrederea că îl poţi ajuta pe cel în suferinţă să depăşească durerea. Dacă cea fizică este mai greu de estompat, durerea lăuntrică are sigur un leac incontestabil, despre care slujitorul Altarului spune că este mai tare decât morfina. Şi, în toate acestea, dacă cineva îşi închipuie că suferinţa este o pedeapsă de la Dumnezeu, pr. Ştefan este de altă părere.

„De pe băncile facultăţii am tot învăţat despre faptul că trebuie să propovăduim, să botezăm şi toate celelalte. Pe primul bolnav pentru care am primit solicitare îl chema Ion. Ieşise dintr-o comă alcoolică, era la etajul al patrulea, la Psihiatrie. El tremura, alţi 3-4 îşi băgau capul sub epitrahilul meu, unul îmi pupa crucea, iar altul vroia să plece cu geanta mea. Când am ieşit de acolo am uitat tot, am uitat de facultate, de seminar, nu mai ştiam pe unde sunt, doar am realizat că sunt tot transpirat. De asta spun că de multe ori Sfânta Împărtăşanie este mai puternică decât morfina sau orice alt medicament menit să trateze, deoarece Împărtăşania tratează du-rerea sufletească, iar prin asta durerea fizică este alinată mult mai uşor. Spitalul e ca o şcoală, iar suferinţa este ca o universitate. Boala, suferinţa nu trebuie privite ca o boală de la Dumnezeu. Cel mai bun exemplu este dreptul Iov, care le-a avut pe toate şi i s-au luat toate şi din bogăţia lui ajunsese să trăiscă pe gunoi. A spus «Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat!». Dacă dăm timpul înapoi ajungem la momentul în care Dumnezeu îngăduie diavolului să intervină în viaţa lui, dar îi spune să nu se atingă de sufletul lui.

Noi, ca preoţi, ne străduim ca pe cel aflat pe patul de spital să-l ajutăm în tămăduirea sufletului. Spuneam că paturile sunt la fel pentru toţi, suferinţa diferă, iar pe patul de spital omul are mai mult timp să se gândească la viaţa lui. Spre exemplu, sunt mulţi pacienţi care sunt în procese cu membri ai familiilor lor, de la grădini, de la hat, de la streaşină, de la pădure etc. Lucruri minore din punctul de vedere al unora, majore din punctul de vedere al altora. Pe patul de spital, în faţa suferinţei fizice, îţi dai seama că acel capăt de grădină nu prea mai contează aşa de mult, pentru că indiferent ce se va întâmpla, toate cele materiale rămân aici, pe acest pământ.“

Pe parcursul interviului, pr. Ştefan Apetroaie a fost solicitat de câteva ori, semn că asistenţa lui în spital este întemeiată. Astăzi poate e lângă o tânără care vrea să renunţe la sarcină, mâine poate va ţine de mână un muribund            ce-i va şopti stins păreri de rău nemărturisite într-o viaţă, în altă zi poate doar se va întâlni cu un aparţinător ce nu-şi mai încape în piele de fericire că îşi ia ruda pe picioare acasă. Aşadar, spitalul rămâne pentru mulţi o angoasă, aspect de înţeles din multe punct de vedere, însă părintele Ştefan ştie că orice zbatere în această parohie formată doar din pacienţi are un scop întemeiat, iar atât timp cât ştie că nimic nu se întâmplă fără ştirea Celui de Sus, el, ne-a declarat că va continua să ia la pas fiecare clădire, încăpere, salon, pentru a fi alături de cei care privesc viaţa cu alţi ochi şi o trăiesc cu altă intensitate. (Marian TEODOROF)

3 comentarii la „Misionar la graniţa dintre viaţă şi moarte

  • noiembrie 6, 2017 la 9:35 AM
    Permalink

    Foarte interesant ! Cred ca ar fi bine sa se publice si sa se supuna atentiei publice mult mai multe probleme si aspecte din viata societatii, a oamenilor care sunt cuprinsi din ce in ce mai mult de multe greutati, suferinte, neputinte s.m.a. Este nevoie de ajutor, sprijin moral si de alta natura din partea celor care au posibilitati ; este cazul sa se renunte la ipocrizie si la mascarada din partea unora care sunt f bine situati – unii si pe seama celor multi – care raspund plictisit si indiferent la mari suferinte cu tot felul de afirmatii si motive nereale, f suparatoare pt Dumnezeu; din pacate, mai sunt si unii preoti care procedeaza asa ! . Va cunosc Parinte pt ca vin, uneori, la biserica de la spital ! Va felicit pt modul cum raspundeti nevoilor celor in grea suferinta si pt modul cum intelegeti si reactionati la realitatile societatii, care nu sunt usoare ! Va doresc sanatate si sa fiti ocrotit de Bunul Dumnezeu ! DOAMNE AJUTA PT TOTI !

    Răspunde
  • noiembrie 6, 2017 la 12:01 PM
    Permalink

    Pasională e misiunea în spital. Nu capeţi rutină pentru că mereu e altfel. Dumnezeu este singurul reper…Doctorul şi Pedagogul suprem să te îndrume, să te apere şi să te sfinţească. Am fost şi eu în postura sfinţiei tale…Curaj…!

    Răspunde
  • noiembrie 6, 2017 la 5:52 PM
    Permalink

    Ce se mai stie de Preotul Mihail Popescu ? Unde mai slujeste ?

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>