„Pădurea trebuie iubită, păstrată şi respectată!“

„Pădurea trebuie iubită, păstrată şi respectată!“

396
0
DISTRIBUIȚI

Iată-ne la finalul campaniei de împăduriri din primăvara acestui an, campanie încheiată cu succes, prin care am redat circuitului silvic aproximativ 15 ha, împădurind-o cu specii de molid, brad, gorun şi paltin de munte. Şi în acest an, ca şi în anii precedenţi, am avut deosebita plăcere de a avea în mijlocul nostru persoane cu suflet mare, oameni iubitori de natură, care au dorit din toată inima să fie alături de noi la astfel de activităţi, prin care, împreună, am pus bazele unor viitoare păduri, cu nădejdea şi credinţa că, de pe urma lor, vor beneficia generaţiile următoare – copiii şi nepoţii noştri. Aş aminti aici Organizaţia Femeilor Social Democrate Neamţ, Asociaţia Naţională de Combatere a Braconajului şi Poluării, Clubul Iacomi, SC Autonom Neamţ etc. Tuturor le mulţumim pentru respectul pe care îl au faţă de pădure, pentru dragostea şi sinceritatea cu care ne înconjoară şi pentru că, prin aceste acţiuni, contribuie la promovarea unei imagini corecte despre ceea ce reprezintă silvicultura românească şi cei care sunt implicaţi direct în gospodărirea pădurilor şi buna lor gestionare.

Pe lângă bucuria pe care o simţim atunci când suntem alături de pădure şi îi dărim o mică parte din fiinţa noastră, avem şi multe clipe de tristeţe şi de multe ori ne este sufletul amar, când vedem cum, în ultima perioadă, mai exact în ultimii doi – trei ani, suntem criticaţi în termeni foarte duri de diferite organizaţii nonguvernamentale, de diferite persoane din viaţa publică sau, mai grav, uneori de persoane din aparatul de conducere a ţării, din diverse motive: fie că nu ne-am face conştiincios datoria, fie că am simpatiza anumite grupuri de interese, fie că am trata pădurea ca o proprietate personală, fie diverse alte motive de acest fel, în majoritatea cazurilor fără a avea un temei legal pentru aceste afirmaţii. Sunt perioade din an când majoritatea mass-media duce o campanie agresivă împotriva noastră, de parcă noi am fi cei vinovaţi de toate necazurile care vin asupra poporului român. Noi, care din generaţie în generaţie am adus pădurile până la acest moment, cu bune, cu rele, şi sub povara greutăţilor generate de perioadele pe care le trăim, dintr-o dată nu mai suntem buni. Şi parcă se doreşte eliminarea noastră din viaţa pădurii. Cel puţin aşa simţim noi, silvicultorii.

Oare pe mâna cui lăsăm această comoară care, din cele mai vechi timpuri, a reprezentat sprijinul şi ajutorul strămoşilor nostri? Oare îşi închipuie cineva că un manager privat sau un maganer străin va admi-nistra pădura noastră astfel încât poporul român să beneficieze de cele mai mari avantaje? Oare putem noi privi şi putem considera pădurea doar ca pe o sursă financiară? O putem evalua sau o putem estima strict ca pe un bun oarecare? Categoric, nu!

„Cum să nu te doară inima şi sufletul când se ridică român contra român?“

Haideţi să privim la toate aşa-zisele privatizări de după 1990 până în prezent şi vom vedea cum, în mod voit, s-a ales praful de toată industria noastră de altădată. Tabloul este sumbru: milioane de oameni au rămas fără un loc de muncă şi au luat calea pribegiei în străinătate, numeroase familii destrămate, copii cu ochii în lacrimi, persoane rămase fără sprijin la bătrâneţe. Iată ce a adus aşa-zisa privatizare!

De aceea, cu ochii în lacrimi, vă îndemn: să nu faceţi aceeaşi greşeală şi în cazul pădurilor, ci să stăm, cu frică şi cu tremur, şi să luăm aminte! Urmările ar fi mult mai dezastruoase.

De la înfiinţarea unei păduri şi până când aceasta ajunge la exploatabilitate durează aproximativ 120 – 130 de ani. De aceea, ne trebuie mare înţelepciune şi sunt întru totul de acord cu ceea ce ne-au transmis strămoşii noştri: „Pădurea trebuie iubită, păstrată şi respectată ca cel mai mare dar ce i-a fost hărăzit omului pe pământ“.

Cum să nu te doară inima şi sufletul când se ridică român contra român? Asta pare să fie drama cea mare a noastră, a românilor. Celor care reprezintă parte din ONG-urile atât de vehemente împotriva noastră, a celor care administrăm fondul forestier de stat al României, vă spun să luaţi în calcul că majoritatea sunteţi români şi vă ridicaţi împotriva fraţilor voştri, tot români. Dar, oare, v-aţi gândit vreodată că va veni şi vremea când cei care vă finanţează, după ce-şi vor atinge scopul, nu vor mai avea nevoie de voi? Abia atunci veţi realiza, poate, ce aţi făcut şi veţi plânge, poate amar, zicând: „Vai, nouă, că am vândut sânge nevinovat, am vândut viitorul copiilor noştri, am mâncat noi pâinea şi am lăsat firimiturile la copii. Suntem vrednici de blestem!“.

Să sperăm că, poate, lucrurile vor merge într-o direcţie mai bună. Una în care nu e loc şi nici rost de denigrarea personalului silvic, de contribuţia vizibilă la distrugerea acestei instituţii care apără şi ultima comoară rămasă a românilor, asta în timp ce se bat cu pumnul în piept şi spun că, prin această atitudine, vezi Doamne, apără pădurea şi vor binele poporului român.

Mă întreb şi eu, ca orice bun român şi bun creştin:

Oare unde erau aceşti indivizi când s-au promulgat legile retrocedării fondului forestier fără nicio măsură de protecţie a acestuia, fără obligativitatea de a asigura administrarea sau măcar paza acestuia?

Oare unde erau aceşti „activişti“ când s-au făcut atâtea retrocedări ilegale cu terenuri forestiere şi nu numai? Potrivit unui raport al Curţii de Conturi, la nivelul anului 2012 s-au identificat circa 560.000 ha terenuri forestiere retrocedate ilegal? Nu am văzut nicio reacţie din partea lor.

Oare unde erau când parte din fondul forestier retrocedat către foştii proprietari a fost înstrăinat, vândut la străini aproape „pe nimic“? Au stat ei printre oameni,        i-au sfătuit să nu vândă aceste comori, au luptat pentru interesul lor?

Oare unde sunt acum, când la Ocolul Silvic Vaduri există o solicitare de retrocedare a aproximativ 1.500 de ha teren forestier, din partea unor „moştenitori“ ai boierului Costinescu şi suntem chemaţi în instanţă? De ce nu vin să vadă ce documente ciudate şi întortocheate au la dosar? De ce nu vin să le arăt tot parcurul, de când s-a depus prima cerere şi până la momentul actual, că sunt aspecte foarte interesante, care trebuie arătate tuturor românilor. Să vină şi să vadă cum cererea de retrocedare nici nu era bine analizată în comisie, iar moştenitorii deja veniseră cu un posibil cumpărător! Asta se întâmplă în România zilelor noastre! Dar avem instituţii ale statului care, sper din toată inima, să-şi facă datoria cu demnitate!

În toate aceste cazuri, oare putem vorbi de o politică pronaţională în ce priveşte apărarea pădurilor ţării? Dacă acum am fi puşi în faţă în faţă cu domnitori precum Ştefan cel Mare sau alţi strămoşi de-ai noştri care au luptat şi şi-au dat viaţa pentru a păstra această ţărişoară, s-o lase copiilor lor, am putea să-i înfruntăm măcar cu privirea?

Pentru că, la fapte, nici nu poate fi vorba de vreo comparaţie… Ei au stat cu pericolul otoman permanent în spate, la nevoie şi-au ars gospodăriile şi holdele şi s-au retras în codru de unde s-au organizat, au atacat şi au ieşit biruitori. Este plină istoria de astfel de exemple de la strămoşii noştri daci până în vremea noastră.

Ce n-au reuşit imperii puternice pe calea războiului, am reuşit noi pe timp de pace: am luat pâinea de la gura copiilor şi am dat-o străinilor! Am vândut şi distrus aproape totul. Ne-a rămas o singură comoară – pădurea! Cât a rămas din ea, că pare că nu ştim cum să scăpăm şi de ea.

Cu mare durere în suflet vă spun, am sperat, la un moment dat, în conducerea spirituală a ţării, unde vedeam nişte oameni capabili de jertfă, capabili să trezească conştiinţa poporului român şi să-i îndemne pe toţi spre o viaţă curată, cu simţ de răspundere pentru ge-neraţiile viitoare. Şi, iată, privind la ei, în loc de sprijin şi îndrumare, parcă ar fi „mână în mână“ cu cei care ne vând ţara. Parcă au vândut şi au trădat Sfânta noastră Ortodoxie. Parcă s-au dezis de valorile morale şi spirituale ale acestui popor, ale dreptăţii şi ale adevărului şi au îmbrăţişat calea apusului şi a tuturor fărădelegilor; parcă numesc minciuna adevăr şi adevărul minciună. Este plină istoria de astfel de exemple, care, din păcate, nu prea sunt popularizate în rândul publicului larg. Iar cei care mai ţin, curat, la dreptate şi la adevăr sunt aspru prigoniţi, sunt numiţi în toate felurile chiar de către cei care au fost întotdeauna respectaţi şi trataţi cu dragoste şi respect de popor. Ce mare decădere a poporului român! Şi oare să ne mai aşteptăm la vremuri bune, când ştim cât de uşor am călcat şi călcăm peste jertfa străbunilor noştri? Toate se vor întoarce împotriva noastră.

„Un strigăt de ajutor pentru pădurea noastră“

Persoanelor politice şi celor cu putere de decizie, care împroaşcă cu noroi faţa atâtor oameni care-şi fac datoria, uneori chiar şi cu preţul vieţii, le-aş adresa doar câteva întrebări, cu rugămintea de a da un răspuns celor pe care îi reprezintă. Sunt ei siguri că, prin tot ce fac, reprezintă interesele poporului român? De ce lovesc aceşti oameni nevinovaţi, care nu au avut niciodată nimic cu ei? Dacă, într-adevăr, în anumite zone ale ţării sunt pro-bleme, de ce nu acţionează punctual pentru a le rezolva, ci denigrează o întreagă instituţie, incluzând aici şi persoane care nu au nicio vină şi îşi fac conştiincios datoria? Oare nu sunt alte interese la mijloc? Au venit vreodată în mijlocul nostru să ne cunoască? Au venit vreodată în mijlocul nostru să audă şi să împărtăşească din durerile noastre? Au venit vreodată în mijlocul nostru, pentru ca împreună să găsim cele mai bune soluţii pentru a face faţă presiunilor de moment asupra pădurilor ţării şi pentru a duce mai departe, cu demnitate, această comoară a noastră?

Eu, personal, şi bineînţeles că şi alţi colegi silvicultori suntem împăcaţi cu conştiinţa noastră. Pentru că ne facem datoria aşa cum ne-au educat părinţii noştri şi cum ne-au format dascălii pentru meseria de silvicultor. Dacă ar fi să facem o paralelă între modul cum şi-au făcut şi îşi fac datoria silvicultorii şi cum şi-au făcut şi îşi fac datoria acei politicieni care denigrează corpul silvic şi nu preţuiesc pădurea şi nici această frumoasă şi binecuvântată ţară, cu toate bogăţiile ei, aş scoate în evidenţă doar un singur aspect: noi am primit spre administrare pădurea statului pe care o respectăm, o gestionăm, o păstrăm şi o dăruim, în continuare, generaţiilor următoare. În partea cealaltă, tabloul este sumbru: au primit în administrare toată industria ţării pe care au făcut-o praf, au distrus din temelii  vechile întreprinderi, în cele mai multe cazuri n-a mai rămas decât o placă din beton. Nici vorbă de a mai dărui ceva generaţiilor viitoare! Ba, mai mult, au promulgat tot felul de legi prin care au încurajat vânzarea pădurilor, livezilor, viilor şi terenurilor agricole către străini. Vecini de-ai noştri au procedat mai înţelept, au adoptat nişte măsuri de protecţie pentru propriul popor. Un lucru este sigur: mulţi au fabricat maşini, au făcut tot felul de construcţii, tot felul de invenţii, dar, atenţie, nimeni nu a fabricat şi nu va fabrica niciodată pământ!

Îmi cer iertare dacă am cauzat vreo supărare cât de mică vreunui frate român. N-am scris aceste rânduri pentru a ieşi în evidenţă, ci dintr-un sentiment acut de nedreptate la adresa silvicultorilor care-şi fac datoria şi la adresa pădurii româneşti. Am făcut-o ca un strigăt de ajutor pentru pădurea noastră, pentru viitorul ţării şi, implicit, pentru viitorul copiilor noştri.

Pentru fiecare dintre noi va veni vremea plecării din această viaţă. Atunci, în ultimele clipe, vom vedea tabloul vieţii noastre şi tare o să ne mai mustre conştiinţa. O să ne pară rău pentru tot binele pe care am fi putut să-l facem şi nu l-am făcut. Să avem conştiinţa împăcată că am făcut ceea ce trebuie, pentru ca urmaşii noştri să-şi amintească cu drag de noi, să ne urmeze pilda vieţii şi să ne treacă şi pe noi în rândul generaţiilor care şi-au făcut datoria.

Ing. Dumitru MUNTEANU,

şeful Ocolului Silvic Vaduri

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ