Despre Doctori şi Hârtii…
Nu primisem de întâi aprilie o veste bună din spital, nu era o glumă veselă sau cinică, mă simţeam singură şi fără ajutor în faţa Vieţii, nu este uşor, nu este plăcut, nu este nici comod, mai ales dacă suferi de sindromul „tensiunii de halat“, mi-este frică de doctori până la patologic, încă din copilărie, prea mult am locuit printre ei, prin spitale, de prea multe ori am fost despuiată, ascultată, purtată pe coridoare şi pusă cu spatele pe nişte aparate reci, neprietenoase, înţepată cu ace, speriată cu furtunurile de perfuzii lungi, obligată să mănânc atunci când nu visam decât să fug prin iarba mai înaltă ca mine, sub poala pădurii…
Dar se găseşte mereu un prieten, dacă îl ai, un prieten bun care dă un telefon şi stabileşte o întâlnire, după ce te-a hrănit cu linguriţa în zile cu febră, stabileşte un contact cu un om la fel de bun ca şi el, blajin şi calm, doctor, ermetic şi hermeneut, care îţi ascultă spaima şi investighe-rază, caută, cercetează cu discreţie, nu umileşte persoana, nu atacă personalitatea, îmi spune că, din nefericire, nu îşi poate face meseria ca lumea din cauza Hârtiei, este obligat să completeze formulare şi tipizate, îmi doream de fapt să mă strecor şerpeşte pe sub spaima bolii, să duc discuţia me-dicală pe terenul nostru de predilecţie, e bun, frumos, cu părul alb, deşi e tânăr, iar eu am văzut cum liniştea şi bunătatea se propagă în rândul personalului medical, asistentele m-au înţepat cu blândeţe în venă, infirmierele mi-au zâmbit cuminte şi respectuos. Chiar s-a întâmplat zilele acestea în Piatra-Neamţ!
Stau liniştită şi aştept să se întoarcă din Policlinică, revine exact la ora promisă, îmi pune mâna pe umăr pentru încurajare, dar timpul aşteptării l-am dedicat ideii că prieteniile se vor duce la Cer, gândul mi se preumbla prin cap şi mă refer la amiciţia cordială dintre doctorul Viorel Anton şi un fel de pacient, C.M., care a dus la o pasiune aproape secretă pentru fotografie şi lumină… nu este problema mea: păcatele lumii pe capul Omului, stă scris la Carte!
Acum un Doctor îşi ocupă 98% din timp pentru a completa Hârtii, „blestemate“ hârtii…!
Despre fotografii, altfel de Hârtii şi o fereastră…
După încheierea procedurilor medicale, flămândă şi însingurată, într-un sfârşit, am urcat în camera plină de comori a lui C.M., acolo, tihnă, puf de porumbei netrebnici pe fereastră, gângurit, o odaie plină de cărţi colbuite, fotografii vechi de colecţie, privire blândă, înţelegere, calm şi Albume, fotografii pragheze, imagini superbe, iată, Josef Sudek …, un fel de raft improvizat dintr-un geam de la ţară, de la o casă veche, din patrimoniul de suflet al arhitectului Andrei Feraru, prieten şi pietrean la „un fel de“ origini, nu mi-a venit să cred când am sesizat diferenţa dintre cadru şi raft, am întrebat spre ce priveşte artistul printr-o fereastră, mi-a pomenit despre un anume poet romantic care zicea că nimic nu stimulează mai mult imaginaţia decât o fereastră în faţa unui zid gol, fără perspectivă, mi-a spus că spre el însuşi priveşte, apoi, ca să-mi schimbe starea de spirit a deschis dulapul plin de comori, uau!!!, parfumuri, am simţit că leşin, le doream pe toate şi, de această dată le-a desigilat pe toate, pe încheieturile mâinilor, sub gât, sub ureche mi s-au aşternut aromele Franciei, ale Rusiei, ale Flandrei, ale Pragăi, mă simţeam fluture şi om întreg, miroseam a pădure, a mugure de brad, am adormit ca un prunc în aşternutul unui bărbat, un somn fără somn pentru că îl auzeam povestind despre un prieten drag al tinereţii lui, Dan Cotruţ, care a fost găsit în Sena, un prieten căruia i-a stat alături pe o bancă, înaintea plecării definitive, din centrul acestui oraş frumos şi care a decis să fugă din patria comunistă, aud despre un om frumos şi liber, vorbitor de limbă franceză, profesor de franceză chiar şi în Franţa, cu voce mătăsoasă şi blândă, curge însăşi povestea vieţii lui, mă hrăneşte cu insistenţă, mă încurajează, ascult.
Despre Profesori, Mentori, C.M. şi acelaşi parfum de mosc…
Preţuirea pentru profesorii Constantin Tomşa şi A.M. Ciobanu a urmat unui zâmbet şi a unui gând frumos. Îmi strecor, pe furate, câteva fotografii ale Dumnealor, zâmbesc, m-au prins „la furat“, le văd ochii şi ştiu că asta nu va trece, tristeţea unor oameni cuminţi şi, cred, nici exemplul lor nu va trece, nu banii, ci meseria şi arta contează, arta poate salva un om, echilibrul din capul său, cugetul slobod şi limpede, nu frica, vorbele lor îmi trec prin ureche şi rămân cu ei şi, deodată, mă simt ciudat de eliberată, fără să îmi dau seama dacă este o tristeţe luminoasă sau o fericire bizară, mă ridic, caut printre Hârtii.
La C.M., este o nebunie, îmi arată cartoanele alese pentru cărţile de vizită promise mie şi Doamnei V.V., citesc, memorez, sunt vie, primesc un parfum de mosc care mi-a fost luat înapoi (ufff!), ca fiind prea bărbătesc, iar râde, îmi oferă apă de trandafiri, delicată ca grădinele Luvrului, îmi aşează palma lui caldă şi uscată pe frunte, arzi, îmi zice, să te faci bine te rog, pentru mine şi pentru prietenia noastră…
Am avut un moment în care mi-am dorit iarăşi să fi fost bărbat şi să-i fur Meseria! Poate aş fi ajuns să fac şi Artă, mai ştii?
Pe o Hârtie cu asperităţi, este o fotografie de tinereţe a lui C.M., un sfrijit înalt cu privire tristă, uscat ca un os de peşte… pe malul mării, la Costineşti.
Dixit dua est…
Anica LUNCANU
