Educaţia a trei copii din satul Secu (Bicaz) depinde de disponibilitatea şi bunăvoinţa sătenilor. Micuţii sunt nevoiţi să facă naveta câte 16 kilometri pe zi, pe un drum aproape impracticabil pentru maşinile normale, prin pădure, în condiţii potrivnice.
Şcoala din Izvorul-Alb este singura unitate de învăţământ din zonă, iar cel mai mare elev este în clasa a IV-a. Ceilalţi copii, cu vârste mai mari, sunt cazaţi la internatul liceului din Bicaz, departe de părinţii pe care, în mod firesc, ar trebui să-i aibă alături. Ei vin acasă aduşi de un cetăţean numai la sfârşitul săptămânii, de parcă ar locui la zeci de kilometri depărtare.
Accesul la educaţie, la mila sătenilor
Oraşul Bicaz, cu pretenţii de urbe europeană, în care au fost cheltuiţi aproape 140.000 de euro numai pentru un centru de informare turistică ce nu şi-a demonstrat încă utilitatea din cauza lipsei turiştilor (cea mai recentă investiţie), are în componenţa sa două sate aproape rupte de lume: Secu şi Izvorul-Alb. În cele două mici aşezări trăiesc (pe lângă bătrâni, care sunt majoritari, şi câteva familii de tineri) şi copii care au nevoie de educaţie la care ar trebui să aibă acces nelimitat. Ei bine, în Secu şi Izvorul-Alb, educaţia costă nu glumă! Părinţii cheltuiesc sume serioase numai ca să-şi ducă micuţii la şcoală. Este cazul fericit al părinţilor cu autovehicule proprii. Ceilalţi stau la bunăvoinţa sătenilor. Şi nu sunt mulţi. Sunt doar trei micuţi care locuiesc în satul Secu şi care trebuie să ajungă la şcoala din Izvorul-Alb. Învăţătoarea din sat le-a asigurat transportul în primul semestru şcolar, însă maşina i s-a stricat, posibilităţile materiale îi sunt reduse, iar carburanţi nu-i dă nimeni gratuit. Degeaba a încercat să vorbească în stânga şi în dreapta, să-şi strige oful, pentru că în cele 6 luni scurse din semestru nu a primit decât nişte firimituri de la „masa“ primăriei. În rest, nimic. Faptul că drumul este îngrozitor, că maşina i s-a stricat din cauza acestuia, că şi-a riscat viaţa, şi a ei, şi a copiilor pe acel tronson, nu contează pentru cei care ar trebui să se implice. Tot ce vrea învăţătoarea este să-i vadă pe elevi în clasă, să-i înveţe carte, să-i vadă mari, la şcoli înalte.
Transportaţi cu scuterul 8 kilometri prin pădure
Şcoala din Izvorul-Alb are numai cinci elevi, patru fetiţe şi un băiat: doi în clasa I, unul într-a II-a, altul într-a III-a şi cel mai mare într-a IV-a. Trei dintre micuţi locuiesc în satul Secu, acolo unde şcoala a fost închisă pentru că terenul nu era stabil, şi sunt efectiv obligaţi de conjunctură să facă naveta 8 kilometri dus şi alţi opt întors ca să facă şcoală. Şi nu spun nu, nu fac mofturi că trebuie să se trezească dimineaţa cu mult mai devreme, din cauza drumului anevoios pe care trebuie să-l parcurgă. Acum, împreună cu ceilalţi doi elevi care sunt mai norocoşi pentru că locuiesc în Izvorul-Alb, acolo unde este şi şcoala, copiii învaţă în cancelarie, încăpere mult mai mică faţă de sălile de clasă, care poate fi încălzită mai repede şi cu mai puţine lemne.
„Ne-am mutat aici, în cancelarie, cu acordul şcolii-mamă de la Bicaz. Este un spaţiu mic, uşor de încălzit… Dincolo, în clasă, trebuia să stea cu hăinuţele pe ei. Când se mai încălzeşte ne vom muta înapoi. Avem trei copii care vin de la Secu care fac naveta. În total avem cinci elevi în patru clase. Este multă bătaie de cap pentru că trebuie să lucrez cu fiecare în parte dar ne descurcăm. Sunt copii isteţi, iubesc cartea, le place să vină la şcoală şi aşa totul este mai uşor.
În semestrul I i-am dus şi i-am adus eu, însă acum nu mai am posibilităţi. Maşina mi s-a stricat, bani pentru carburanţi nu mai sunt. De la primărie a fost alocată o sumă, dar care nu a acoperit nici măcar un sfert din cea pe care am cheltuit-o cu combustibilul folosit la transportul copiilor. Eu locuiesc în satul Izvorul-Alb, însă le-am asigurat transportul, i-am adus la şcoală, i-am dus acasă în condiţii de si-guranţă, deşi, uneori, mai ales pe timpul iernii, când a nins, numai eu ştiu prin ce-am trecut. Noi aşteptăm sprijin pentru transportul acestor copii, pentru că posibilităţile noastre financiare nu sunt aşa cum am vrea noi să fie. De când mi s-a stricat maşina, dimineaţa sunt aduşi de tatăl unei fetiţe, iar de dus îi duce fratele unei alte fetiţe cu scuterul. Este destul de riscant! Primarul a promis că ne va ajuta, dar până la urmă nu s-a concretizat în niciun sprijin serios. Uşor se scurge şi semestrul II şi se termină şi anul acesta şcolar. Păcat de ei că sunt elevi buni, interesaţi, foarte activi, dar nefiind sprijiniţi de nimeni, nu ştiu cum se vor descurca. Cei care sunt în şi peste clasa a V-a stau la internat la Bicaz, vin vinerea spre Izvor şi se întorc duminica la Bicaz. În satul Secu mai este o fetiţă care are trei ani, care, probabil, dacă se va menţine şcoala, o să vină o zi pe săptămână, la alegerea părinţilor, ca să facă grădiniţă. Sunt pro-bleme cu clasa zero, pentru că materia se schimbă foarte mult. Aşa că, măcar o oră pe săptămână să fie ajutată. Suntem prea departe pentru ca cineva să ne ajute. Eu locuiesc în Izvorul Alb, dar dacă aş fi venit din altă parte cu siguranţă îi ajutam cu transportul. Iarna e foarte greu! Au fost zile în care nu am fost după copii pentru că mi-a fost frică să nu le pun în pericol viaţa, sunt condiţii foarte grele aici“, a declarat Ioana Gherasim, învăţătoarea de la şcoala din Izvorul-Alb.
„Drumul ăsta ne termină şi bani şi tot“
Elena Zibrizin locuieşte în satul Secu şi are şase copii. Trei sunt la internat în Bicaz, doi lucrează deja, iar fetiţa, cea mai mică dintre copii, face naveta la şcoala din Izvorul-Alb: „Nu-mi convine deloc ceea ce se întâmplă. E foarte, foarte greu. Copiii trebuie să înveţe, dar în condiţiile astea nu ştiu cum învaţă şi ce fac. Fetiţa face naveta la Izvorul-Alb, e foarte greu şi pentru ea şi pentru noi toţi. Anul ăsta o mai dau la şcoală la Izvorul-Alb. Anul viitor o duc la internat şi pe ea, măcar au grijă ceilalţi de ea. Trei copii cu vârste mai mari sunt la internat la Bicaz, tot ca să înveţe carte. Nu-mi place să-i ştiu departe de mine, dar ce să fac? Trebuie să înveţe, să meargă la şcoală! Drumul ăsta ne termină şi bani şi tot. Dacă drumul ar fi bun, şi copiii ar învăţa aici, i-am ţine lângă noi. Trăim dintr-o pensie de urmaş, dacă o mai veni şi asta. Am pus şi alocaţia la bătaie, numai ca fetiţa să meargă la şcoală!“.
„Nu doare pe nimeni“
Preotul satului, Aurel Florea, a sărit şi el în ajutorul celor trei micuţi din Secu, dar nu a reuşit să înduplece autorităţile să aloce mai mulţi bani pentru transportul acestora: „Doamna învăţătoare a cumpărat o maşină special pentru a aduce copiii la şcoală, dar la cum e drumul acesta, a făcut-o praf. Plus că s-a expus şi pe ea şi pe copii la un risc fantastic pentru că pe acest drum se poate întâmpla orice, mai ales în condiţii de iarnă, în pădure. Sunt zone nepopulate, sunt 8 kilometri de parcurs numai la dus, a fost gheaţă… Ea răspundea de trei copii pe care trebuia să-i aducă teferi la şcoală şi apoi să-i duă teferi la casele lor, la părinţi. Dar asta nu a durut pe nimeni şi, precum se vede, nu doare pe nimeni. Am discutat cu primarul, i-am spus: «Sunt 8 kilometri dus, 8 întors, învăţătoarea locuieşte în Izvorul-Alb, deci ea este nevoită să cheltuiască dublu pentru că nu are drum acolo unde stau copiii, trebuie să se întoarcă acasă după ce-i lasă la părinţi». Apoi este consumul de carburant în medie de 10 la sută, şi s-a ajuns la o sumă foarte mare de plată pe lună pe care nu o suporta decât dumneaei.
